Despre mame și bebeluși sau despre ce putem face pentru a schimba lucrurile

Capacitatea de a înțelege ce simt ceilalți și propria stare mentală, de empatie sau de „mentalizare” începe să se formeze de la naștere. Imagine cu mamă și bebelușul ei
Capacitatea de a înțelege ce simt ceilalți și propria stare mentală, de empatie sau de „mentalizare” începe să se formeze de la naștere.

Azi m-am gândit să vorbesc și de ce se mai întâmplă prin România pentru că noi trăim adeseori cu impresia că lucruri bune se întâmplă numai prin afară. Doar că nu e așa, uneori nici în afară lucrurile nu merg ca pe roate.

Și în Franța sunt greve, de exemplu. La ultima dintre acestea ne-am înghesuit ca sardinele în metrou. Dacă nu reușeam să mă urc, următorul venea peste 35 de minute și probabil că era la fel de burdușit. Pe urmă m-am dus la cantină să mănânc, dar cantina de la facultate era și ea închisă. La fel și biblioteca. În, schimb cursurile s-au ținut.

Deci, da, și la Paris lumea se înghesuie în mijloacele de transport în comun. Diferența e în schimb că oamenii nu se înjură și nu se ceartă între ei, chiar dacă poate accidental se strivesc unul pe altul. Realizează că nu are niciun rost. Doar nu sunt ei de vină. Și ăsta e un lucru foarte important. Poate că asta e cea mai mare dovadă de civilizație: toleranța.

Dar să revin la subiect. Am avut o săptămână de vacanță – de „lectură” îi spun ei. Pentru că ai multe cărți de citit pentru cursuri, poți să profiți de aceste zile să le citești. Eu, în schimb, am decis să mă întorc în țară și să-mi las și mașina acolo. Aici oricum nu o foloseam, fiind prea complicat cu parcarea în Paris. Așa că am parcurs iar un drum de 3.000 și ceva de kilometri de una singură prin Germania, Austria și Ungaria până la Arad și de acolo la București.

Dar motivul principal pentru care am venit în România a fost un curs. Culmea-culmilor, un curs ținut de o doamnă din Franța care a predat timp de 20 de ani de facultatea la care învăț eu. Dar aici ar fi fost dificil să particip la cursul respectiv pentru că se suprapunea cu orele de la facultate. În plus, era cu mult mai scump.

Deci, da, am plecat din Franța ca să particip la un curs ținut în România tot de francezi. A meritat să bat peste 3.000 de kilometri pentru asta?

Ce este mentalizarea și de ce e importantă?

Dna Drina Candillis-Huismann este psiholog clinician, psihanalist și, după cum spuneam, fost profesor la facultatea Paris 7. Ce a căutat dânsa în România? A venit la invitația Generației, școala de formare în psihoterapie psihanalitică la care am decis eu anul trecut să mă înscriu.

De ce să vii să ții un curs în România care să coste mult mai puțin decât în Franța când acolo sunt destule persoane interesate de acesta, m-am întrebat eu înainte să o cunosc. Dar, după ce am văzut filmări care prezentau activitatea sa cu bebelușii și cu mamele, nu mi-a fost greu să înțeleg. O viață dedicată părinților și bebelușilor și puterea de a crede într-o idee.

Ar putea suna banal dacă e să rezum în câteva cuvinte. Acum mulți ani, dna Candilis-Huismann a descoperit o scală de evaluare a nou-născutului creată de un american numit Thomas Berry Brazelton. Doar că era o scală un pic mai specială pentru că nu evalua doar cognitiv și fiziologic bebelușul. Îl evalua și din punct de vedere al afectivității și în interacțiunea sa cu mama și cu ceilalți. O diferență fundamentală.

Până nu demult, în societățile occidentale, se punea un accent maxim pe ideea de competiție, pe ințeligență și voință pentru a reuși în viață. Se recunoaște acum cât de mult contează în schimb ceea ce unii psihologi au numit inteligența emoțională sau empatia. Oamenii au început să-și dea seama cât de important e pentru succesul pe plan profesional, social și în relația cu familia să fii capabil să înțelegi ce simt ceilalți, să te pui în locul lor. Este ceea ce se numește capacitatea de „mentalizare”. Aceasta implică totodată și capacitatea de a te înțelege pe tine însuți și felul în care acțiunile tale pot fi văzute și interpretate de ceilalți.

Iar această capacitate începe să se formeze din primele clipe de viață. Bebelușul caută contactul cu mama și este absolut necesar ca ea să-i perceapă nevoile și să-l ajute să înțeleagă ceea ce simte.

Ce se întâmplă între mamă și bebeluș după naștere?

Cum e să te naști? Stăteai în burtica mamei, nu te deranja nimeni, era cald, confortabil. Te simțeai în siguranță, erai hrănit fără să ceri, nu trebuia să faci nimic. Și, brusc, ai ieșit afară, în lumina orbitoare a unor neoane de spital, e gălăgie și sunt tot felul de lucruri străine și înspăimântătoare în jur. Iar acum, ca să fii hrănit, ca să-ți schimbe cineva scutecul, ca să înțeleagă cineva că ai nevoie de ajutor, trebuie să plângi. Nu e deloc plăcut și probabil că te simți tare neputincios. Și probabil că ți-ai dori să te întorci în siguranța și liniștea din burtica mamei, dar nu mai poți. Totuși, mama e acolo să te țină în brațe și să-ți potolească toate spaimele. Și asta te face să simți mai bine.

Dar dacă bebelușul se naște cu o boală gravă sau prematur? Dacă mama e și ea speriată, deprimată? Dacă e singură, nu are o familie care să o susțină, nu are mijloacele materiale ca să se descurce? Sau poate e oarbă sau suferă de un alt handicap? Dacă, pur și simplu, nu poate în aceste clipe să-și înțeleagă îndeajuns bebelușul și plânsetele lui. Dacă nu reușește să răspundă suficient de bine nevoilor sale și să-l liniștească?

Poate că o să reușească să se adune ulterior și să reacționeze mai adecvat la bebeluș. Dar aceste prime zile de viață sunt esențiale pentru copil și vor influența toată dezvoltarea lui viitoare. Modul cum se articulează relația mamă-bebeluș acum poate preveni sau, dimpotrivă, poate predispune copilul la diverse tulburări ulterioare.

La ce e utilă evaluarea Brazelton?

Și care e rolul dnei Candilis-Huismann în toată povestea asta? Dânsa vine și evaluează bebelușul și observă interacțiunea mamei cu acesta. Toată evaluarea nu durează mult. Există o scală de evaluare a bebelușului și sunt diverși parametri luați în calcul care implică și niște recomandări. Dar nu, nu e ca la școală. Mama nu primește note pentru cât de bună e ca mamă. Nici bebelușul pentru cât de cuminte sau de afectuos e. Însăși faptul de a observa mama și bebelușul îi ajută pe amândoi să se cunoască mai bine și să găsească cel mai potrivit mod de a comunica.

Între mamă și bebeluș e ca un balet în care unul face un gest, iar celălalt alt gest și tocmai modul cum își răspund unul altuia creează armonia dansului.

Ceea ce faci este să îi ajuți pe cei doi să vadă mai bine gestul celuilalt pentru a-i răspunde printr-un gest adecvat. Să găsească armonia. Și bebelușul, și mama încep să se cunoască unul pe altul și să se acordeze unul la celălalt.

În Franța, acest sistem se aplică în numeroase maternități. Îl putem transplanta și în România? Nu pot decât să sper că da. Și de aceea am considerat că merită să fac un drum de 3000 și ceva de kilometri pentru asta. Și nu, nici în Franța nu se plimbă câinii cu covrigi în coadă. Decât să îi invidiem pe alții pentru ce au ei și nu avem noi, cred că mai degrabă trebuie să punem umăr la umăr și să vedem cum putem urni lucrurile în propria noastră ogradă. Eu cred în mame și în bebeluși și în faptul că lucrurile se pot schimba pornind și de la un lucru în aparență atât de mărunt precum o scală de evaluare a unui nou-născut.

DISTRIBUIE
Ruxandra Comșa
Pasionată de cărți, psihologie, limbi străine, comunicare, dar în special de tot ceea ce este legat de natura umană, Ruxandra crede în puterea transformatoare a cuvântului și modului în care acesta ne poate schimba pe noi înșine și lumea în care trăim. Redescoperind energia creatoare din adâncul nostru, putem elibera o uriașă forță constructivă care să ne remodeleze întreaga existență. Nu e niciodată prea târziu și nu suntem niciodată prea slabi, prea bătrâni sau prea obosiți pentru a deveni exact cine ne dorim să fim. De profesie traducător și content writer, Ruxandra este studentă la Facultatea de Psihologie „Titu Maiorescu” și absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București.