Fluturi de Irina Binder

593
O recenzie tardivă la o carte românească pe care mulți au criticat-o și pe care nici eu nu am vrut să o citesc inițial: Fluturi de Irina Binder. Imagine cu volumele cărții
O recenzie tardivă la o carte românească pe care mulți au criticat-o și pe care nici eu nu am vrut să o citesc inițial: Fluturi de Irina Binder.

Una dintre cărțile pe care, deși auzisem multă lume vorbind despre ea, nu am vrut să o citesc, este Fluturi de Irina Binder. Deși e o carte un pic mai veche, o mai puteți găsi încă de vânzare în librăriile online, motiv pentru care am decis să scriu totuși această recenzie tardivă.

De ce nu am fost tentată să citesc Fluturi?

Probabil faptul că toată lumea spunea atunci când a apărut: “Trebuie să o citești!” mă făcea să îmi pierd interesul. Era ca în copilărie sau chiar și la liceu, când eram obligată să citesc unele cărți doar pentru că îmi erau folositoare la școală. Ei bine, nu mă atrăgea cu nimic. Până într-o zi, când a venit la mine în vizită prietena mea cea mai bună, cu un cadou (abia trecuse ziua mea). Deschid pachetul șiiii … da, ați ghicit. Primele două volume din Fluturi ajunseseră ca prin minune la mine în mână.

Aș fi putut să le las in bibliotecă să se așeze praful pe ele până când nepoții m-ar fi întrebat dacă mi-au plăcut și eu să le spun că nu le-am citit. Dar nici asta nu s-a întâmplat. Pentru că erau primite în dar de la o persoană dragă mie, am decis să încep lectura faimoaselor volume Fluturi.

Cum am început totuși să citesc Fluturi

Deschid primul volum și citesc propoziția de debut a cărții: “Cine sunt?”. Urmează două pagini în care autoarea ne spune cum este ea, ce a înțeles până acum din lecțiile pe care viața I le-a oferit și continuă, pe o a treia pagină, cu o poezioară intitulată “Eu”. Deja începusem să regret că am deschis cartea. Dar cum nu sunt o persoană care judecă, sau așa îmi propun să fiu mereu, continui lectura cărții. Urmează altă pagină plină cu „Viața nu te întreabă…”. „Nemaipomenit”, mi-am spus în timp ce parcurgeam rândurile. Culmea era că treceam și printr-o perioadă nu prea frumoasă din viața mea, o despărțire. Eram de acord cu ea când spunea toate acele lucruri, însă pe de altă parte, sunt cuvinte pe care oricine le gândește, nimic special. Dacă le scriam, puteam să public și eu o carte cu ele, nu-i așa? Și totuși nu o făceam.

Am intrat în poveste și m-am lăsat purtată de ea. Și, deși nu îmi plăcea deloc cum decurgeau lucrurile, Irina, Matei, Robert, petreceri fastuase, mulți bani, evenimente mult prea tragice, prostii făcute din iubire, acceptarea unor lucruri violente și întoarcerea la ele, cartea parcă se citea singură. Am fost prinsă de acțiune deși bombăneam mereu despre ceea ce se întâmpla.

Suntem mai reticenți la autorii români?

Adevărul este că sunt prea multe întâmplări în carte care te fac să crezi că e de domeniul fantasticului. Probabil și faptul că este scrisă de o scriitoare din Romania influențează. Nu știu de ce, există astfel de concepții. Cei din străinătate sunt scriitori mai buni decât noi… Cred că și românii sunt foarte buni la scris. Nu se bucură însă de aceeași susținere ca ei.

Revenind la carte, celelalte două volume din seria Fluturi sunt la fel de ușor de citit și la fel de captivante. Nu mai detaliez ce se întâmplă în cărți pentru că sunt alte mii de site-uri cu recenzii. Dacă vă plac poveștile cu certuri și împăcări, dragoste și ură, Fluturi este o alegere bună.

Povestea vieții unui om

Am citit multe recenzii în care se spune că este o tâmpenie de carte, din diverse motive. Unii critică povestea, alții replicile sau personajele, alții spun că scrisul este prea simplist, cum de altfel am fost tentată să spun și eu la început. Toate astea sunt ușor de spus, însă uităm esențialul și anume acela că Irina a așternut pe hârtie povestea vieții ei. Poate nu i-a fost ușor să o facă cunoscută, poate a suferit din nou atunci când a scris-o.

Simplă sau complicată, cu greșeli sau lucruri aberante, una care pare reală sau nu, este totuși o parte din ceea ce ea a gândit și trăit iar noi ar trebui să fim mai înțelegători. Și dacă stăm bine și ne gândim, cu toții avem fragmente din viață care altora li s-ar părea „prea mult”, pentru că nu au fost ei protagoniștii.

Nu mă înțelegeți greșit, nu spun nici că ar trebui ca toți să ne apucăm de scris cartea vieții noastre. Deși probabil în copilărie toți obișnuiam să ne confesăm unui jurnal, nu înseamnă că el reprezintă neaparat subiectul unui roman bun. Este în regulă că ne-am descărcat scriind, însă dacă îl publicați posibil să nu fie apreciat atât cât voi l-ați apreciat. Ați fost implicați 100% în desfășurarea evenimentelor, este normal să simțiți altfel decât dacă ați fi un simplu cititor.

În concluzie, dacă vă plac poveştile cu sare şi piper, această carte nu vă va displăcea. Este o lectură foarte uşoară şi drept urmare nici nu veţi simţi când o veţi termina.

Sursa foto: www.daliac.ro

DISTRIBUIE