Poți să reușești în viață de unul singur?

Cred că ați mai auzit ideea că în viață reușești de unul singur. Iată ce am descoperit eu și dacă această afirmație se confirmă sau nu din experiența mea. Imagine cu copil care se joacă singur cu o mașinuță
Cred că ați mai auzit ideea că în viață reușești de unul singur. Iată ce am descoperit eu și dacă această afirmație se confirmă sau nu din experiența mea.

Presupun că și voi, ca și mine, ați mai auzit că „în viață reușești de unul singur”. Probabil și: „când dai de greu, nu te ajută nimeni”. Sau „mai bun prieten ți-e câinele, decât omul”. Pentru că anul ăsta am fost nevoită să apelez la nenumărate persoane, unele pe care nici nu le cunoșteam și am cerut ajutorul mai mult decât în toată viața mea, pot să vă spun ce am descoperit și dacă afirmațiile de mai sus se confirmă sau nu din experiența mea.

Dar, pentru asta, trebuie să vă povestesc un pic despre motivele care m-am împins să fac apel la ajutorul altora.

Având avantajul că vorbesc limba franceză, în ianuarie, am plecat cu o bursă de studiu în Franța (mai multe detalii aici: Bursa de studii în străinătate: merită? La ce te ajută?) Nu știam prea bine la ce să mă aștept. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că ador facultatea de acolo, profesorii și cursurile. Iar faptul că una din numeroasele cantine ale facultății era pe un vapor pe Sena, că biblioteca era uriașă și că se întâmpla să mai și vizionezi filme faine la seminarii au fost câteva motive în plus pentru care nu mai îmi venea să plec.

Îmi mai puteam continua studiile cu bursă și în anul trei de licență. Am avut însă surpriza să descopăr că, spre deosebire de România, în Franța, în ultimul an de facultate trebuia să fac 200 de ore de practică.

Franța este o adevărată pepinieră de psihologi. În plus, sunt mulți studenți care vin din Argentina, Brazilia și alte țări și care rămân acolo. Prin urmare, spitalele au de unde să aleagă și preferă studenții la master, care au deja experiență. Din păcate, e un cerc vicios pentru că trebuie să faci stagiul din anul trei de licență ca să ajungi la master. Iar studenții la licență au dificultăți foarte mari în a găsi un stagiu, iar mulți repetă anul din cauza asta.

Cum am învățat să cer ajutorul

Doar că eu nu renunț cu una, cu două. Așa că mi-am luat inima în dinți și, în disperare de cauză, am început să apelez, așa cum făceau toți ceilalți, la cunoștințe ca să găsesc un spital care să accepte să mă primească la stagiu. Diferența față de colegii mei era însă că eu nu aveam cunoștințe din Franța, ci doar din România.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să pun o postare pe Facebook. Apoi am început să le scriu direct oamenilor: prieteni, cunoștințe, foști colegi, foști șefi. Mi-am amintit de o fată pe care o cunoscusem la plimbare cu cățelul în parc care era fotomodel și se mai ducea și pe la prezentări de modă în Franța. I-am scris fostului meu șef de la Republica BIO. Le-am scris multora dintre foștii mei colegi de la Mediafax care s-au răspândit prin toate companiile după ce au plecat de acolo. Le-am scris profesorilor de la Generația, școala de formare în psihoterapie pe care am ales-o. I-am scris Iuliei, de la Erasmus care îmi oferise bursa. Le-am scris tuturor celor de care mi-am amintit. Unele erau persoane cu care nu mai vorbisem de ani de zile, iar altele pe care de-abia le cunoscusem.

Cine a fost dispus să mă ajute?

Surprinzător, toată lumea mi-a răspuns. Și toți au încercat să mă ajute într-un fel sau altul. Dacă știau pe cineva în Franța, m-au pus în legătură cu acea persoană. Am primit sfaturi și recomandări despre cum ar trebui să procedez, în ce zone să trimit CV-uri etc. Printr-o psihoterapeută stabilită în Franța cu care mă pusese în legătură cineva din România, am ajuns la o asociație româno-franceză a psihiatrilor. Președintele asociației a stat o oră cu mine să caute vechi contacte de-ale lui de prin spitale. Și tot prin el, am ajuns la o reuniune a asociației și am putut să vorbesc despre problema mea cu stagiul.

Două luni de zile trimisesem plicuri peste plicuri cu CV-uri, îmi refăcusem de 20 de ori scrisoarea de intenție, încasasem refuzuri peste refuzuri (politicoase desigur, dar tot refuzuri erau). Și apoi m-am trezit că nu găsisem doar un stagiu, ci aveam chiar mai multe alternative dintre care să aleg. Am reușit să conving chiar eu direct unele instituții să mă primească, iar altele m-au acceptat pentru că m-au recomandat persoanele pe care le-am cunoscut.

De ce ar fi ceilalți dispuși să ne ajute?

Atunci când avem încredere că oamenii sunt dispuși să ne ajute în mod dezinteresat, de cele mai multe ori, ei chiar fac acest lucru. Când pornim din start cu ideea că oamenii „sunt egoiști și răi”, că „nimeni nu e alături de tine la greu”, ceilalți nu vor face decât să ne confirme așteptările. În fond, recoltăm ceea ce noi înșine am semănat, deși nu ne dăm seama de asta.

O prietenă m-a întrebat la final: „Ei bine, cine te-a ajutat până la urmă stagiul?”. Singurul răspuns care mi-a venit în minte a fost: „Păi… toată lumea.” Pentru că toți oamenii pe care i-am contactat și-au rupt din timpul lor și au făcut tot posibilul să mă ajute. Și am descoperit cu ocazia asta o grămadă de oameni faini pe care altminteri nici nu aș fi avut ocazia să-i cunosc.

Așa că, atunci când a fost vorba să plec la Timișoara la o școală de vară, nu m-am mai codit să întreb pe Facebook dacă cineva e dispus să mă găzduiască. Și am primit în doar câteva minute o invitație de la Elena, o colegă de facultate care s-a mutat acolo cu familia. Și nici măcar nu apucasem să o cunosc suficient de bine înainte să plec în Franța. Cred că ieșisem doar de două ori în oraș împreună cu alți colegi. Apropo, mulțumesc încă o dată, Elena, pentru tot.

Chiar oricine e dispus să ne ajute?

Deci se ajută oamenii între ei? Răspunsul din experiența mea este DA. Poate depinde însă și de cei pe care alegem să-i păstrăm în lista noastră de prieteni și cunoștințe, indiferent că sunt români sau de alte nații. Pentru că uscături sunt peste tot. Dar eu cred că uscăturile sunt excepția, nu regula. Și poate depinde și de disponibilitatea noastră de a-i ajuta la rândul nostru pe alții. Și eu mi-am găzduit o colegă la mine acasă atunci când a avut nevoie. Doar că Elena, colega de la Timișoara, nu știa asta. Însă eu cred că, intuitiv, simțim până unde e dispus celălalt să meargă pentru noi.

Poți să reușești în viață de unul singur?

Nu, succesele noastre se datorează și celorlalți. Fără ei nu am fi putut reuși niciodată, măcar că ne-au adus o ceașcă de ceai sau au stat să ne asculte când ne plângeam. „Am ajuns unde sunt singur, doar prin propriile mele puteri” este o utopie. Această frază nu reflectă decât imaginea supradimensionată pe care o avem despre propria persoană. Dacă încercăm să aflăm ce e în spatele marilor povești de succes, vom descoperi că au fost mulți oameni care și-au adus contribuția la respectivul succes. Nimeni nu reușește în viață în totalitate de unul singur.

Copiii au o încredere naturală în ceilalți. Adesea, familia, anturajul învață copilul să fie circumspect, să se ferească de străini, să se teamă ca ceilalți să nu-i facă vreun rău, pentru a-l pregăti pentru viață, „pentru binele său”. Să alegem să avem încredere în oameni, să ne bazăm pe ei nu înseamnă să „fim luați de proști”, să fim naivi sau creduli, ci să pornim de la premiza că oamenii în esență nu sunt răi.

Eu cred că, în viață, toți oamenii pe care îi întâlnim, îi întâlnim cu un scop. Unii ne vor pune la încercare. Unii ne vor învăța lucruri. Unii ne vor ajuta. Alții se vor folosi de noi. Iar unii vor scoate la lumină tot ce e mai bun din noi. Dacă le dăm șansa să o facă, dacă ne asumăm riscul de a face un pas în direcția lor chiar și cu prețul de a fi respinși.

DISTRIBUIE
Ruxandra Comșa
Pasionată de cărți, psihologie, limbi străine, comunicare, dar în special de tot ceea ce este legat de natura umană, Ruxandra crede în puterea transformatoare a cuvântului și modului în care acesta ne poate schimba pe noi înșine și lumea în care trăim. Redescoperind energia creatoare din adâncul nostru, putem elibera o uriașă forță constructivă care să ne remodeleze întreaga existență. Nu e niciodată prea târziu și nu suntem niciodată prea slabi, prea bătrâni sau prea obosiți pentru a deveni exact cine ne dorim să fim. De profesie traducător și content writer, Ruxandra este studentă la Facultatea de Psihologie „Titu Maiorescu” și absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București.