Până unde ne este util pragmatismul? Când să tragem linie și să facem o schimbare în viața noastră

Până unde ne este util pragmatismul și când e momentul să renunțăm la a trăi o viață strict pentru a face lucruri utile pentru a trăi o viață împlinită. Imagine cu femeie care se gândește că ceva nu merge în viața ei
Până unde ne este util pragmatismul și când e momentul să renunțăm la a trăi o viață strict pentru a face lucruri utile pentru a trăi o viață împlinită.

Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre pragmatism și până unde ne este util pragmatismul. De ce mi se pare important ? Pentru că eu am ales ani de zile să mă ghidez după el. Până mi-am dat seama că ceva, pe undeva, scârțâie.

De profesie avocat, mama unui băiețel de 9 ani, am decis după ani în care mi-am format un nume și o carieră în acest domeniu, să o iau pe un alt traseu, complet diferit. Am ales să o iau de la capăt și să mă specializez în psihologie. Sigur că m-am confruntat cu numeroase întrebări din partea rudelor, prietenilor și cunoștințelor care nu înțelegeau de ce, brusc și dintr-o dată, la vârsta mea, cu familie și cu o carieră reputată, fac această schimbare radicală. Nu înțelegeau de ce renunț la o carieră bine remunerată. De ce îmi sacrific alți ani ca să mă formez într-un alt domeniu. De ce îmi asum riscul unei profesii unde există concurență și ia timp să te faci cunoscut. Iată de ce:

Conform DEX, pragmatismul este: „atitudine a celui care se adaptează la orice situație, care ia în considerație (numai) eficacitatea, utilitatea practică”. Omul modern s-a transformat și s-a adaptat  la un mediu socio-cultural care i-a impus un program de viață și niște reguli mai mult sau mai puțin permisive și, nu de puține ori, pragmatice. Totul e într-o continuă mișcare, totul  se modifică de la o zi la alta într-un ritm cu care ne simțim obligați să ținem pasul. Începem să ne asimilăm viața din ce în ce  mai des sintagmei „pe repede înainte”.

Până unde ne este util pragmatismul?

De fapt, o întrebare mult mai simplă ar fi dacă, printre zecile de întrebări la care trebuie să răspundem zilnic puse de alții, mai avem timp să ne mai întrebăm și pe noi câte ceva? Mai avem timp pentru noi?  Se pare că, undeva pe traseul ăsta evoluționist a existat un punct în care ne-a fost indus subliminal conceptul de pragmatism ca fiind esențial pentru supraviețuire. Dacă am putea să ne oprim puțin din goana asta nebună, dacă am putea  să facem o pauză de la tot și de la toate,  tabloul ar fi cam așa:

Ne agățăm cu încrâncenare de pragmatism și vrem să vedem numai ceea ce este util și avantajos din punct de vedere practic,  consumăm, alergăm să ne umplem viețile și mințile cu orice și, nu de puține ori, de proastă calitate.  Suntem niște consumatori de tot și de cât mai mult. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Avem obiective de bifat: trebuie să avem un job bine plătit, trebuie să avem mulți prieteni, trebuie să ne căsătorim și să facem copii.

Societatea ne impune un model și ne simțim obligați să-l urmăm. Societatea îți spune care e drumul pe care trebuie să-l urmezi ca să te accepte. Și e absolut normal să-ți dorești să fii acceptat, pentru că apartenența ne oferă sentimentul de siguranță.

Unde ajungem urmând tiparul impus de societate?

Din păcate, ne dezumanizăm treptat. Uităm ce ne-am dorit, uităm ce ne face bine, uităm să „vrem personalizat” și ne transformăm în niște roboței. Chiar dacă ne plângem de lipsa de timp, în realitate, vrem să fim ocupați, vrem să nu avem timp. Mâncăm în grabă, citim în grabă, atingem, iubim în grabă și programat. Da, programat, după agende și organizatoare zilnice. Și, zi după zi se transformă în lună după lună și apoi în an după an. Ordonăm și triem în ordinea listei cu priorități, în ordinea facturilor pe care le avem de plătit.

Ne plângem constant că nu avem timp, dar oare chiar ne mai dorim asta? Să avem timp înseamnă să ajungem la noi, să ne vedem, să ne aducem aminte, să visăm, să ne fie dor. Și e frumos să-ți fie dor pentru că dorul e bun. Înseamnă că mai simți ceva, că mai ești încă uman.

Și dacă am alege să mergem pe drumul nostru, nu pe cel impus de alții?

La ce bun visele: ajută la ceva? Am auzit de-atâtea ori: „Trezește-te… Ce naiba tot visezi atâta? Nu vezi câtă treabă ai?” Să fii pragmatic, deci să fii cu picioarele pe pământ, practic. Să-ți permiți să te vezi, să ajungi la tine a devenit un lux și poate avea efecte adverse… Și nu oricine le poate suporta. Avem nevoie de imunizare pentru asta.

Atunci preferăm orice altceva sau mai degrabă pe oricine altcineva. Îi vedem pe alții, îi studiem, le cerem și le dăm sfaturi. Interacționăm cu oricine și orice în afară de noi.  Vine, însă, un moment în care, de atâta alergătură, te miști un pic mai lent. Atunci poate ai neșansa să vezi pe undeva un zâmbet autentic, un zâmbet plin de viață și de mulțumire, un zâmbet în mulțime.

Și poate atunci realizezi că ultima dată când ai zâmbit așa a fost demult, atât de demult că parcă e o altă viață. Și chiar așa și e… o altă viață. O viață în care toate regulile și schemele prezente acum în jurul tău funcționau unde și când era nevoie. O viață în care știai cât și cum trebuie să-ți dozezi pragmatismul pentru că da, e absolut normal să fii pragmatic uneori. O viață care nu prea seamănă cu ce ai tu acum în dotare.

Când știm că e momentul pentru o schimbare

Sunt convinsă că, indiferent de fondul afectiv al fiecăruia dintre noi, toți avem momente în care parcă ceva nu ne sună în regulă. Ei, acela ar putea fi un moment în care să alegi în funcție de cât de tare te va durea timpul, timpul tău, care și-a făcut treaba fix așa cum i-ai dat tu voie. Pentru că, a fi pragmatic, calculat și organizat așa cum adesea ți-o impune mediul în care trăiești, folosește până acolo unde iți dai seama că ai uitat să zâmbești. Atunci îți dai seama că toate rolurile tale au devenit holograme palide ale propriei tale personalități.

Dar am și o veste bună. Cum zice o vorbă străveche: niciodată nu e prea târziu. Nici chiar atunci când crezi că nu mai ai timp. Timpul se termină o singură dată, atunci când murim. Și ar fi păcat ca sufletul nostru să moară cu mult înaintea corpului fizic.

O zi plină de zâmbete autentice vă doresc!

DISTRIBUIE
Petruta Stoica
Petruţa crede în oameni şi în capacitaţile lor de refacere. În fiecare dintre noi există ceva bun, spectaculos şi neşlefuit ce poate fi adus la lumina. Crede, de asemenea, că nu exista oameni buni şi oameni răi, ci doar oameni care au fost ajutati de mediu să devină ceea ce sunt. Petruţa este o empatică-raţională, omul care ramane acolo până la sfârşit, cea care împinge lucrurile înainte, atâta timp cât vede că mai este ceva de salvat. Nu există lucruri care nu merită salvate. Crede în echilibru şi în legea compensaţiei, chiar dacă de multe ori acestea par să nu existe. Absolventă a Facultătii de Drept si de profesie avocat, a ales să-şi schimbe traseul profesional şi să facă ceea ce şi-a dorit şi, într-un fel aparte, datorită profesiei, a făcut dintotdeauna. Să lucreze cu sufletul oamenilor. Urmeză cursurile Facutăţii de Psihologie „Titu Maiorescu” şi în paralel o formare în psihoterapie psihanalitică. Şi-a îmbogăţit portofoliul, acreditându-se ca și consilier psihologic de dezvoltare personală.